În copilărie, fusese un puşti tare năzdrăvan datorită faptului că părinţii şi profesorii tot încercau să-l controleze, şi de cele mai multe ori băiatul ajungea să se simtă de neînţeles pentru ceilalţi. Din interiorul lui emana un fel de putere necunoscută pe care mulţi nu ştiau ce efecte nebănuite poate avea. Prin ochii lui părea să se desprindă o ură persistentă de a face rău dar mascată cumva de realitatea în care el ajuta pe toţi cei din jurul său. 

                 De cele mai multe ori sătenii îl surprindeau când tortura ore înşir furnicile, pe care le zdrobea cu sadică satisfacţie, împroşcându-le minunsculele organe cu ciobul de sticlă. Probabil această oripilatoare îndemânare tot din copilărie i se trăgea,când avea deseori coşmaruri cu furnicile care îl ridicau din pat şi îl purtau prin casă. Visa cum era muşcat de ele, mii şi mii de nopţi visa aceleaşi lucruri şi îşi putea aduce aminte cu exactitate ca şi cum ar retrăi acele momente, cum se trezea din vis, cu apa şiroind de la tâmple în jos, şi de fiecare dată parea că se trezeşte mereu întrun alt vis, lafel de real, unde furnicile păreau mai multe şi mai înfometate.

          Totuşi nimic şi nimeni nu avea să schimbe realitatea în care el omora cu adevărat, în timpul zilei, micile necuvântătoare, deşi ele îi răspundeau cu aceeaşi monedă în vis. Pentru el zicala un ochi pentru ochi era cea potrivită în acest caz, şi acest fapt nu avea repercursiuni, pe dată ce, nimeni nu rămânea cu adevărat orb. Erau doar nişte furnici nenorocite lipsite de suflet, fără esenţă sau raţiune. Pentru omul din povestea noastră furnica era o creatură lipsită de importanţă care ar trebui nici să nu existe. Comportamentul său distructiv şi abuziv era în stridentă opoziţie cu atitudinea sa faţă de oameni. El iubea oamenii, mai ales atunci când îi putea ajuta unde ei nici măcar nu visau. O pasiune a lui era aceea de a ajuta grupuri de oameni care erau uniţi şi porniţi împotriva societăţii, şi simţea că era de datoria lui să îi ajute răspunzând cu acest bine, răului. Egoul lui practic îl făcea să se creadă salvatorul acestor oameni, care fără ajutorul lui, ei nu ar fi reuşit niciodată să iasă la suprafaţă.

              După un timp, ajutând grupurile de tâlhari, era cunoscut ca cel mai bun în meseria sa atrăgând invidia celorlalţi care i-au întins o cursă, fiind condamnat la o crimă pe care nu o făcuse, şi sentinţa a fost pe viaţă. În primii zece ani de sentinţă era ţinut ca prizonier. Prizonieratul era o sabie cu doua tăişuri. Pe de o parte era o binecuvântare pentru că nu trebuia să aibă de aface cu alţi deţinuţi, sau să se mute de la o închisoare la alta, sau să fie bătut vreodată de cei din puşcărie doar pentru că el era noul venit, şi nici probleme nu trebuia să îşi facă în cazul în care gardienii ar veni noaptea să-l silească sau să-l bată, aşa cum ştia de obicei că se face prin închisori. În schimbul siguranţei fizice trebuia însă să sufere de alte cazne pe care alţii par a le considera mult mai importante.

              Spaţiul în care stătea era mai răstrâns faţă de alte celule, nu avea nici pat, şi nu era decât o gaură mica în pământ care servea drept toaletă. El dormea pe o piatră în fiecare noapte, dar asta nu era partea rea a lucrurilor. El nu avea nici lumină. Timp de zece ani îşi petrecuse viaţa în beznă, şi ce era mai rău mâncarea şi apa erau aproape inexistente. Uneori nu i se aducea timp de mai multe zile şi trupul său devenea pe zi ce trecea mai slăbit. 

              Întro noapte, în timp ce dormea simţi cum este acoperit de furnici şi exact ca în visurile din copilărie îl muşcau, lăsând în urma lor băşici şi răni pe tot corpul. Fiind treaz începu să se scarpine frenetic înlăturându-le şi omorându-le. A continuat în aceeaşi manieră până ce nu mai simţi nici o furnicătură, şi celula deveni iar tăcută. „Insecte proaste” bodogăni ca pentru sine „Nu ştiu absolut nimic, sunt inutile” şi moţăi la loc în locul său întunecos.

           A doua zi, omul fu plăcut surprins… Dintro deschizătură mică în întuneric apăru ca din senin mâncare. O bucată întreagă de pâine albă şi o cană pe jumătate de apă. Era mai mult decât apucase să mănânce în ultimele patru zile, deci era recunoscător. Ridică pâinea în dreptul gurii, luă o înghiţitură, şi apoi se aşezase confortabil bucurându-se de cana cu apă. Când se pregăti să ia o a doua înghiţitură, ceva de neînţeles se întâmplase. Pâinea dispăru.  Dispăruse în micile înghiţituri ale furnicilor care erau şi ele acolo, făcând ceea ce ştiau ele să facă cel mai bine : să-l muşte pe om. Era ca şi cum ele ştiau că el le-a ucis surorile timp de mulţi ani, şi veniseră pentru răzbunare. În fiecare noapte, veneau înapoi şi poveste se relua. Omul sărea şi se zvârcolea împrăştiindu-le până când acestea îl lăsau în pace. Povestea se repeta timp de săptămâni întregi şi omul era pătruns mereu de ideea că va muri datorită muşcăturilor lor. În cele din urmă el cedase. Îşi dăduse seama că nu va putea învinge de fiecare dată şi îşi acceptase soarta. După opt ani în prizonierat, era pregătit să moară. Şi când furnicile veniseră în acea noapte, el nu le-a mai înlăturat, dându-le voie să îl muşte, rezistând fără să riposteze, şi îşi numără astfel zilele care îi mai rămâneau de trăit pănă la moarte. Dacă funicile nu ar fi fost motivul morţii sale, lipsa hranei cu siguranţă ar fi fost. Nu mâncase timp de aproape o saptămână, şi simţea cum viaţa se scurgea încet din corpul lui. După câteva zile, ceva extraordinar se întâmplase, furnicile nu mai veniseră să îl muşte. Era ca şi cum ele şi-au demonstrat punctul de vedere, ca şi cum ele ar fi înţeles că nu există nici un motiv pentru a-l mai asalta pe om, şi astfel celula cunoscu de data asta iar liniştea după mai mult de o lună. Furnicile ştiau că un ochi pentru ochi ar face ca toată lumea să devină oarbă , şi simţeau că omul şi el ajunsese să înţeleagă asta.

              Timp de doua săptămâni fără mâncare, omul nostru era pe marginea prăpastiei abia răsuflând. Nu ar fi rezistat atât de mult dacă nu era apa care i se aducea zilnic. Era ca şi cum gardienii vroiau să îi aducă moartea. Poate că asta şi intenţionau, sau poate că defapt nici nu le păsa. În oricare din situaţii prizonierul nu  mai avea mult de trăit. Însă ceva nemaipomenit se întâmplă. Un colţişor de pâine apăru în mâna omului. La început acesta nu pricepu nimic, însă pe cât era de înfometat şi de puţin înzestrat mental în acel moment, nici nu se întrebă de provenienţa lui. Recunoştinţa îi pătrunse întregul trup, în timp ce savura minunatul colţ de pâine. Câteva minute mai târziu, o altă bucăţică de pâine apăru în mâna sa. Lafel, el a savurato cu plăcere în ciuda confuziei ce o simţea.

               În cele din urmă în timp, ce încerca să îşi explice fenomenul, l-a fulgerat gândul, şi a înţeles. În tăcerea lui simţi ceva neobişnuit… era un mesaj de la sutele de picioruşe pe care le simţi pe mâna sa. În această tăcere şi pace mintea sa se oprise în a mai gândi, şi realiză că furnicile îi aduseră de mâncare.

              Pentru următorii doi ani în care omul rămase prizonier, furnicile continuaseră să îi aducă de mâncare. Îşi însănătoşise corpul, şi ce era mai important câştigase o noua perspectivă asupra vieţii, era recunoscător pentru ceea ce devenise, şi îşi caştigase chiar şi noi prieteni, cu care vorbea printr-un altfel de limbaj. 

             Odată eliberat de prizonierat, omul a fost închis împreună cu alţi deţinuţi timp de douăzeci de ani. Era o viaţă diferită faţă de cea pe care o cunoscuse aici, cu oameni care aveau păreri diferite şi gândeau cu totul alte lucruri. Egoul lui se limitase, odată ce învăţase de la furnici că sunt demne de toată stima lui, având multe de învăţat de la ele. În orice celulă era mutat, cu timpul, furnicile mereu îl găseau şi îi aduceau mai multă mâncare noaptea când nimeni nu putea vedea.

            Se spune că toate fiinţele pământului sunt într-un fel legate, şi că nu avem nevoie decât de liniştea din interiorul nostru pentru a întelege acest lucru. Şi lafel ca omul din poveste vom realiza asta mai devreme mai mai târziu.

Stai! Nu pleca, nu dispărea
Vreau să-ţi mai spun încă ceva
Din miile de cuvinte nerostite
Unul singur mi-ar sătura asemenea : FURIE

Să plâng, ce anume să plâng?
Tot ce a fost carne e iarbă acum,
Tumori de verde,opium şi granate
Alb plâns căzând ca roua pe-azurul de topaze.

E ceasul când şi piatra are un strop de duh,
Pădurile se culcă cu tâmpla pe văzduh.
Si ochi-mi între stufuri, ţintesc fără răgaz
Iar vocea se desprinde încet de pe  grumaz.

Îmi creşte-n ochi păienjeniş de rouă
Şi-mi crapă gheaţa inimii în două.
Umblând prin scrumuri şi prin crini,
Uit anii noştri pribegi şi anonimi.

Şi-n starea asta de extaz păgân,
Tâşnesc fecunde ploi de paparude.
Cu graţie un paradisiac păun,
Se-nfoaie ca un lujer trist de floare.

M-am îmbrăcat cu zdrenţele purpurii tocite ale apusului,
Şi am încercat să le străbat orbitoarea strălucire.
Mi-am căţărat  speranţele de imaginea vântului hoinar
Şi am reuşit să-i ating şalul atârnat pe vârful muntelui.

Am zâmbit razelor de alamă galbenă, de pe zidurile cenuşii,
Chiar de ochii îmi erau închişi de o melancolie voios vulgară.
Tăcerea mişcătoare a florilor în mutismul lor,
Au dat glas foşnetului de mătăsuri chinezeşti.

Şi cum pluteam, năucită, încercând să mă dezleg de liane
Simţeam cum mă sugrumă ochiul cunoaşterii.
Mi-am înfipt unghiile ambelor mâini în cuvintele răzleţe
Şi am strigat după ajutor anotimpului mort …

Vreau ca acel ceva să-mi umple sufletul,
Şi nu cu lacrimi de durere ci de bucurie.
Să-mi cicatrizeze rana ce încă mă mai doare,
Şi să mă-mbete,uitând de vremurile-amare.

Mă privesc şi văd doar o ruină…
A ceea ce a fost odată- fericită.
Ştiu că acea vreme a trecut,
Furându-mi toate gândurile ce am iubit!

Îmi venea să-ţi înnec ura nestingherită
în apa mării,
Să-ţi văd sufletul aşa cum e,
Lipsit de gravitate
“Asta ascund de tine,
După un fir de aţă?

De-ar fi să ştii ce blandă este,
În suflet trist o mângâiere
De-ar fi să ştii ce greu apasă
Când treci, a ta mireasmă…”

Şi totuşi parcă oboseşti
Să mă tot priveşti
Şi dezgustat de masca ce-o zăreşti
Te-ascunzi
După umbrele protectoare.

Nu-mi doresc decât să rămân lângă tine,
Pentru a petrece timp cu tine,
Dar ştiu că n-are nici un rost;
Timpul a trecut şi totul a fost…

Prin drumuri rătăcite în loc necunoscut,
De iederă bătrână de muşchi acoperit,
Vis ce se strecoară în suflet pustiit
El la lumina zilei ar sta ca un pribeag…

Eclipse dulci de apă, obraz întunecat.
Eu rătăcesc să caut ceva frumos şi straniu,
Şi prin tămâia-albastră de veşted cer subţire,
Visarea-mi cu tristeţe mă tortura plăcut.

Lipsită de ritm, fatidic
Învinsă ş-abătută
Visez la drumu-i neştiut,
În graiul de aluzii
Ce-şi mişcă muribund,
Şiretul de parfum.

Plutitul unei frunze, mă face să tresar
Ş-aud vocea bogată-n viori şi clavecin.
Cu obosite unghii din degetele mele
Scrijez cruci de tămâie,
Ş-al frumuseţii vis : mi-e diademă vie,
Mă oglindesc şi înger mă trezesc!
Şi pier şi invoc:

Arată-te, tu, veşnicie,
Ajută-ne tu nemurire,
Să realizăm ce vrem de mult
“Libertate” asta vrem mult.
Si-apoi să ne-odihnim liniştiţi
Când toată viaţa am fost neliniştiţi.

Daca-aş putea folosi cuvintele
Precum frunzele care cad
Ce mormânt glorios aş face
Din poemele fără răsad…

De-mi daţi “cerul plumburiu”
Eu pe dată îl preschimb în cearcăne viu
De “frunza este moartă”
Eu o prefac în Doamna cu coasă.

Căci simt cum prin vertebre,
S-ar desfrunzi tenebre,
De-a valma-ntr-un fior;
De-o marea circulară,
În timp, tu mă cobori.”

În focul de povară,
Al fluturelui vierme slut,
Lipsit de ritm  fatidic -
Ce-nalţi-n ceruri către lună,
Scâncet de călugăr?

Când clopotu-şi trezeşte-ncet
În aer vocea clară,
Se-amestecă-al tău strai cernit,
În zboru-i către Paradis
“Răspunzi la rugăminţi de Sfânt?”

Sau eşti Materia ce-a existat
De-a lungul timpului, mereu
Şi-acum , Tu vrei să ne desparţi
De lumea viilor pe toţi
Ca să-nearăţi ce-am învăţat
În timp, în spatiu, veşnic?

Dar tu nu vrei… şi urmăreşti,
O umbră ascunsă-n pânze.
Cu-al pasului grăbit ecou,
-De tristu-mi obsedatul: Gol.
      
Văzut-am  soarele stropit,
D-un magic mistic sânge;
Iluminând cheaguri de văi,
Prelungi şi rătăcite,

Cum draperia mării-n larg,
Foşnind sub zări îşi strânge,
Tăcerea mişcătoare-n val.
Cu plânsete morbide…                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        .

Atât de blând,  frigul steril
C-o umbră i se prelinge:
Pe pomi, pe iarbă, pe pământ…
Nesigură şi rece.

În negură mă pierd fugind,
Prin ierburi şi tufişuri
A penei suferinţă vad,
Drum de cărări seduse.

Fugind de dorul meu nebun…
De ce-ar vrea să mă prindă?
Când eu ca pătura-m întins,
Eclipse dulci terestre.